S-ar putea să mai fi spus pe-aici: în general, nu-mi place să citesc cărți „la modă”, atunci când sunt în cea mai mare vogă. Chiar și în privința celor câștigătoare de premii literare, prefer să las o perioadă de timp, de un an-doi, înainte să le citesc și eu. Asta pentru că cele mai mari „dezamăgiri” literare, le-am avut din partea cărților foarte lăudate (începând cu lectura în adolescență a romanului Madame Bovary). Pe principiul: la pomul lăudat, să nu te duci cu sacul, sau, mai pe subiectul nostru: o carte lăudată nu-ți va plăcea musai și ție, căci lectura se bazează nu doar pe cuvinte, ci și pe experiența noastră personală, atât de legătură cu literatura, cât și de viață pur și simplu.

Ca atare, decisesem să nu cumpăr deocamdată Un bărbat pe nume Ove, cartea lui Fredrik Backman, care îmi apărea mult prea des în feed-ul grupurile de lectură în care sunt. Noroc că am prietene care știu că pe primele locuri în topul cadourile pe care le-aș adora fără discuție de ziua mea sunt cărțile. Deci, Un bărbat pe nume Ove a aterizat la mine fix de ziua mea. Cartea, nu altcineva.

Mi-aș fi dorit să am mai mult timp să-i dedic, căci voiam să citesc cât mai mult. Este o carte care se citește ușor, cu un subiect destul de simplu, dar atât de emoționant încât pe mine m-a ținut prinsă seară de seară până aproape mă forțam să merg la culcare. Ove este un bărbat care tocmai a fost pensionat forțat de la slujba unde lucrase timp de zeci de ani. Aflăm destul de repede că soția lui murise de curând, apoi, prin alternanța dintre povestea prezentă și flashback-urile din trecut, aflăm povestea dramatică a vieții lui Ove și a Sonjei, soția lui. Ove este genul de bărbat pe care la prima vedere l-am considera cu siguranță nesuferit. Un fel de Grinch, omul numai bun de personaj negativ: ursuz, parcă mereu pus pe harță și găsind ceva de criticat, tipicar până la extrem, tipul acela de vecin în vârstă care știe tot ce mișcă în cartier și ne enervează tocmai pentru că știe tot.

După moartea Sonjei și pensionarea forțată, copleșit de bătrânețe și de singurătate, Ove își continuă tabieturile cu un singur gând în minte: să găsească momentul perfect ca să se sinucidă. Planurile îi sunt date peste cap de sosirea în cartier a unei familii tinere: Parvaneh, Patrick („tolomacul” ei), cele două fetițe ale lor și bebelușul încă nenăscut. Cu o dezinvoltură ce ascunde, până la urmă, o dragoste și o atenție extraordinare, Parvaneh și familia ei, alături de alți vecini din cartier, reușesc să-i redea lui Ove un țel, să-i arate că există încă oameni pentru care este important, pe care încă îi poate ajuta.

M-a emoționat profund cartea, stilul atât de simplu, ușor de citit, umorul fin al autorului care reușește să ni-l facă simpatic pe Ove și ne ajută să descoperim încet-încet inima mare care se ascunde în spatele măștii de ursuz construită ca apărare în fața atâtor întâmplări tragice ale vieții.

Dacă ați citit cartea, spuneți-mi în comentarii dacă v-a plăcut sau nu de Ove.

Un bărbat pe nume Ove a apărut în 2021 la editura Art, în colecția „Musai”, în traducerea din limba suedeză a Andreei Caleman.

Citește și alte recenzii de carte sau film, în rubrica Murmur.