Recenzia de azi e despre Splendida cetate a celor o mie de sori, scrisă de Khaled Hosseini. Puțini sunt cei care nu au auzit de războaiele din Afganistan, de talibani și de problemele din această țară cu o cultură atât de bogată și datând de milenii, aflată astăzi în ruine din cauza neînțelegerilor politice din ultimul secol.

Khaled Hosseini este un scriitor afgan, refugiat în Statele Unite împreună cu familia în anii 80. De profesie medic, el a cunoscut succesul literar cu trilogia Kabulului : Vânătorii de zmeie, Splendida cetate a celor o mie de sori și Și munții au ecou. Cărțile lui tratează problemele din țara natală, într-un stil poetic și fără să fie pretențios, cu imagini uneori crud de realiste.

Splendida cetate a celor o mie de sori a apărut în română în 2007 la editura Niculescu, în traducerea din limba engleză a Crenguței Năpristoc.

Trebuie să știți de la început că este o carte foarte dură pe alocuri, cu scene de violență (conjugală în special, dar și violența războiului) pe care nu ai cum să nu ți le imaginezi în minte și care pe mine m-au făcut să simt un mare nod în stomac și lacrimi în ochi. Aviz așadar celor mai sensibili la astfel de descrieri.

Splendida cetate a celor o mie de sori spune povestea a două femei, Mariam și Laila, făcând parte din generații diferite. Cartea are o desfășurare cronologică, povestea lui Mariam fiind cea care deschide narațiunea. Fiica nelegitimă a unui mare bogătaș din Herat, Mariam își trăiește copilăria alături de mama ei, o femeie înăsprită și înăcrită de grijile vieții. Tatăl fetei o vizitează frecvent, făcând-o pe Mariam să viseze la un alt fel de viață, la care nu ar avea niciodată dreptul. Când mama ei se sinucide, familia tatălui său o mărită forțat la 15 ani cu Rasheed, un bărbat văduv mult mai în vârstă cu care Mariam se mută la Kabul. După o foarte scurtă perioadă în care lucrurile par a merge bine și după mai multe sarcini pierdute de Mariam, Rasheed își dezlănțuie asupra ei o violență atroce, de care nimeni nu o poate apăra timp de mai bine de 20 de ani.

Laila, cea de-a doua protagonistă a cărții, are o copilărie oarecum asemănătoare cu cea a lui Mariam: mama sa își plânge neîncetat cei doi fii morți ca martiri în război, nebăgând în seamă nevoia de afecțiune a fiicei sale. Tatăl său, fost profesor dat afară de regimul la putere în Afganistanul anilor 80-90, a încercat să-i ofere șansa la educație, a trimis-o la școală și i-a spus mereu că poate fi orice își dorește. În adolescență, Laila se îndrăgostește de Tariq, prietenul ei din copilărie, de care este despărțită brusc, când băiatul se refugiază în Pakistan din cauza violențelor războiului civil din Afganistan. Părinții Lailei sunt amândoi uciși de o bombă și astfel fata se trezește în casa vecinilor săi Rasheed și Mariam. Când află de la un necunoscut că și Tariq a murit în  Pakistan, Laila acceptă deznădăjduită să se mărite cu Rasheed, mai ales că își dăduse seama că este însărcinată cu copilul lui Tariq. Ca și în cazul lui Mariam, după o perioadă, Rasheed devine violent, iar între cele două soții începe să se țeasă o complicitate care îmbină rezistența stoică în fața violenței conjugale și a neajunsurilor unei țări în război continuu cu o dragoste mamă-fiică ce se dezvoltă între cele două, capabile de cele mai mari sacrificii.

Desigur, nu vă voi dezvălui finalul cărții. Mie mi-a plăcut foarte mult povestea, dar și documentarea istorică: personaje reale, politicieni din mai multe tabere, diverse evenimente istorice din epoca modernă și contemporană constituie fundalul pe care Hosseini își țese povestea și mărturisesc că am aflat unele lucruri despre care nu știam.

Pe voi ce v-a impresionat cel mai mult? Ce alte cărți cu tematică asemănătoare ați citit și v-au plăcut?