Recenzia de astăzi e despre o carte a lui Jodi Picoult, O scânteie de viață. Am evitat mult timp, poate că și dintr-un snobism involuntar pe care acum nu mă mai tem să-l recunosc, ceea ce în ultima vreme se numește „literatură pentru femei”. Fără să fiu adepta acestui apelativ, în care simt o oarecare nuanță peiorativă și căruia îi prefer mai degrabă pe cel francez de „literatură de plajă”, înțeleg folosirea lui pentru a desemna o literatură fără pretenții de calitate literară demnă de marile premii, care însă se apropie mult mai mult de gusturile și de așteptările publicului larg.

Pandemia și izolarea mi-au deschis un apetit pentru lectură pe care nu-l mai avusesem de foarte mult timp, ceea ce mi-a îndreptat privirea și către acest gen de literatură hulit în mediile științifice. Am descoperit-o astfel și pe Jodi Picoult, o scriitoare americană, autoare a peste 20 de cărți traduse în toată lumea. Jodi Picoult, spre deosebire de alți autori din același gen, nu își bazează cărțile doar pe povești de dragoste siropoase și repetitive, își alege subiecte interesante și sensibile, care îi pun pe gânduri pe cititori.

În O scânteie de viață, autoarea abordează un subiect care nu va înceta, probabil, niciodată să fie controversat: avortul. Romanul spune povestea unui atac armat asupra unui centru în care se practică avortul, în ciuda regulilor tot mai restrictive din diversele state americane.

Astfel, în această „ramă” a poveștii principale, Jodi Picoult inserează „tablourile” imbricate ale diferitelor personaje implicate, de la George, atacatorul, până la Hugh, negociatorul trimis de poliție, trecând prin cele ale persoanelor aflate în clinică în acel moment: proprietara centrului, medicul ginecolog, asistenta, câteva paciente, însoțitoare ale unora dintre paciente, o militantă pro-viață intrată acolo incognito.

Sunt mai multe lucruri care mi-au plăcut în acest roman: în primul rând, structura invers cronologică mi-a amintit de Garcia Marquez și a sa Cronică a unei morți anunțate. Știm o parte din deznodământ încă din primul capitol și mergem pe firul invers acelei zile urmărind fiecare personaj în parte. Mi-a plăcut diversitatea personajelor: de la adolescenta care voia doar o rețetă pentru anticoncepționale, până la pacientele venite pentru întrerupere de sarcină și cei doi tați (George și Hugh). Autoarea nu are niciun parti-pris evident și explicit exprimat legat de disputa din jurul dreptului la avort, evitând astfel să-și transforme cartea într-un manifest pro sau contra uneia dintre doctrine. Într-o lume din ce în ce mai afectată de propagandă de multe feluri, am apreciat subtilitatea cu care și-a exprimat părerea, lăsând cititorul să reflecteze singur la diversele situații de viață care conduc la niște alegeri niciodată ușoare. Mi-au plăcut și micile „răsturnări de situație” care mi-au menținut atenția trează. În orice tabără v-ați afla, sunt sigură că veți găsi material de gândire și pentru situațiile inverse.

Ce nu m-a atras în mod deosebit a fost, surprinzător pentru mine, chiar multitudinea de personaje, căci la un moment dat pierdusem firul unora dintre povești. Poate că a fost doar neatenția mea, însă mi s-a părut că poveștile sunt mult prea imbricate textual deși nu exista nicio legătură între ele.

Curiozitatea mea pentru voi ar fi: dacă ați citit cartea și oricare ar fi părerea voastră în discuția pro-life/pro-choice, care poveste a fost cea care v-a făcut, măcar pentru un moment, să înțelegeți mai bine alegerea făcută de personaj?

Citește și alte recomandări Murmur.