Pentru că Barbie, de ce nu și Oppenheimer… zis și făcut. Deși, am avut puține emoții la un moment dat că nu am ales ordinea potrivită. S-a dovedit a fi exact ordinea potrivită de vizionat. Spun la modul cel mai sincer, nu înțeleg deloc motivul pentru care se discută despre Barbieheimer, altul decât cu scop de marketing.
Pentru început vreau să punctez – dacă tot scriu pentru o revistă dedicată femeilor – că o primă problemă pe care am observat-o este tratarea superficială a personajelor feminine. Florence Pugh, în rolul lui Jean Tatlock, amanta lui Oppenheimer, nu are parte de prea multă atenție. Iar Emily Blunt, în rolul lui Kitty Oppenheimer, soția lui J. Robert, își petrece o mare parte din primele două ore (din totalul celor trei) strângând câte un pahar cu martini la marginea cadrului. Este adevărat că ea își revendică câteva momente extraordinare mai târziu: o scenă de interogatoriu unde își demonstrează abilitățile de luptătoare, iar cea de-a două scenă genială este spre final, unde, cu o privire fără cuvinte transmite întreaga ei animozitate față de un coleg neloial.
În cea mai mare parte, filmul este o realizare de excepție. Deloc surprinzător, având în vedere preferința lui Christopher Nolan de a filma pe peliculă Imax de 70 mm, imaginea având o profunzime a detaliilor în care te-ai putea îneca. Folosește formatul pentru a transmite magnitudinea unui eveniment care definește lumea. Aici, scopul este de a închide distanța dintre tine și Oppenheimer, al cărui chip devine o oglindă a evenimentelor.
Nu lipsesc scenele de mâzgălituri furioase pe tablă, simbolul cinematografic al geniului științific. Dar mai interesante, din punctul meu de vedere, sunt momentele abstracte. Este ca și cum ne-am aventura în inima atomului însuși. La fel de inventiv este și modul în care decorurile par să tremure în momentele de tensiune. Lumea lui Oppenheimer este literalmente zguduită de undele de șoc ale reacției care a fost pusă în mișcare. Deci, portretul complex și viu al lui J. Robert Oppenheimer, „părintele bombei atomice”, prezentat de Nolan, este o realizare strălucită din punct de vedere formal și conceptual.
Am citit sau văzut într-unul din interviuri că filmul se bazează pe „American Prometheus: The Triumph and Tragedy of J. Robert Oppenheimer”, biografia autorizată din 2005, scrisă de Kai Bird și Martin J. Sherwin. Deși filmul împrumută cu generozitate din carte, mi se pare că totuși Oppenheimer este prezentat bidimensional. Am văzut destule materiale înainte de a merge la cinema despre munca titanică depusă de Cillian Murphy – care joacă extraordinar – dar tot am rămas cu senzația că ceva lipsește. Nu am putut empatiza cu J. Robert, mi s-a părut rece și puțin spre deloc uman. Ori scopul unui film „biografic” ar trebui să fie și acela de a transmite niște emoții publicului, nu?
Ce a lăsat Oppenheimer în urma sa?
Bomba atomică și ceea ce a produs definesc moștenirea lui Oppenheimer și, de asemenea, un punct central ce modelează acest film. Nolan analizează în profunzime și îndelung construcția bombei, un proces fascinant și îngrozitor. Am citit pe undeva că „filmele de război, chiar și cele pacifiste, chiar și cele mai bune, cu sau fără voia lor, glorifică războiul și îl fac într-un fel atractiv”. Probabil este unul din motivele pentru care Nolan nu reconsituie atacurile și refuză să arate bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki, evenimente care au marcat lumea și care au ucis în cele din urmă peste 200.000 de vieți. Îl vezi, totuși, pe Oppenheimer privind primul test al bombei și, în mod critic, auzi, de asemenea, faimoasele cuvinte pe care acesta a spus că i-au trecut prin minte în timp ce se ridica norul ciupercă: „Acum am devenit moartea, distrugătorul de lumi”.
Este o poveste densă, plină de evenimente, cu o structură complexă, pe care regizorul o împarte în secțiuni revelatoare. Cele mai multe sunt în culori luxuriante. Altele în alb-negru cu contrast ridicat. Aceste secțiuni sunt aranjate în șiruri care se înfășoară împreună pentru o formă care aduce aminte de imaginea brațelor împletite ale ADN-ului. În acest sens marchează filmul cu cuvintele „fisiune” (o scindare în părți) și „fuziune” (o unire de elemente). La nivel teoretic, îmi place ideea, dar la nivel practic, cred că regizorul a complicat foarte mult filmul prin îndoirea recurentă a cronologiei generale. Este mult și pe alocuri obositor.
Nolan a încărcat filmul cu fețe mega cunoscute: Robert Downey Jr., Matt Damon, Gary Oldman, Josh Hartnett, Casey Affleck sau Jason Clarke. Adevărul e că unele dintre aceste fețe mi-au cam distras atenția, drept urmare am fost trimisă să povestesc despre ele la o cafenea nu în sala de cinema. Buuun, mi-a luat ceva timp să îl accept pe regizorul Benny Safdie în rolul lui Edward Teller, fizicianul teoretician cunoscut ca „părintele bombei cu hidrogen”, și încă tot nu înțeleg de ce apare Rami Malek într-un rol minor.
Faptul că J. Robert este pus într-un context mai larg, atunci când apar cadrele alb-negru, îți dă de înțeles că lucrurile nu trebuie privite atât de simplist. Oppenheimer al lui Cillian Murphy este un Frankenstein al epocii atomice. Este un om captivat de posibilitățile nelimitate ale științei, care realizează prea târziu că creația sa are o capacitate nelimitată de distrugere. În cele din urmă, însă, monstrul din această poveste nu este invenția lui Oppenheimer, ci apetitul pentru distrugere pe care îl provoacă oamenilor.
Una peste alta, cu certitudine este, din punctul meu de vedere, un film care își pune întrebări etice, dar care lasă la latitudinea ta răspunsurile. Sunt trei ore dense, pe care le-aș descrie așa: prima oră un haos total, a doua oră începe să capete sens, iar în cea de-a treia vezi „the big picture” și ți se clarifică unele lucruri.
L-ați văzut? Cum vi s-a părut? Încă rulează la cinema!
Citiți și alte recenzii Murmur.
