Apărută la editura Pandora în traducerea Ceraselei Barbone, în 2018, Iubire amară este romanul de debut al Elenei Ferrante.

Pe Elena Ferrante o cunoașteți și voi, poate, ca fiind autoarea cărții Prietena mea genială. Este o autoare italiană care scrie sub pseudonim și despre viața căreia se știu foarte puține detalii. Cărțile sale sunt însă foarte apreciate, traduse peste tot în lume și ecranizate.

Iubire amară este cartea de debut a Elenei Ferrante, publicată în 1992, cu un mare succes in lumea literară.

Iubire amară spune povestea câtorva zile din viața Deliei, o tânără nevoită să se întoarcă la Napoli, orașul său natal, după moartea neașteptată și în condiții suspecte a mamei sale,  Amalia.

Trebuie să vă spun de la început că, din punct de vedere al structurii, nu este o carte foarte ușor de citit, căci povestea nu este liniară. În cele câteva zile petrecute la Napoli, Delia reconstruiește din propriile amintiri, învață să discearnă realitatea de ceea ce mintea sa de copil crease și păstrase că fiind amintiri veridice. Delia ajunge astfel să o cunoască sau să o re-cunoască pe Amalia și, implicit, reușește să afle multe despre ea însăși, despre copilăria sa, despre traumele adânc îngropate și despre relația complicată pe care a avut-o cu mama sa.

De altfel, tocmai această relație dificilă pare să subiectul central al romanului. Legătura mamă-fiică este exprimată prin „moștenirea” pe care Amalia i-o lasă fiicei sale: câteva obiecte de lenjerie intimă fină, cumpărată de la un magazin de lux. Aflăm de altfel că Amalia încercase înainte să moară, să scape de lenjeria sa veche și urâtă, ca si când ar fi vrut să o elibereze pe fiica sa de trecutul său urât, dureros, plin de gelozie, de violență și de lipsuri, și să-i ofere șansa de a o lua de la capăt, spre un viitor frumos, delicat, de lux.

Părere mea personală: mi-a plăcut subiectul, relația mamă-fiică, traumele pe care le poate cauza in ambele direcții sunt încă trecute adesea sub tăcere în societatea noastră. Mi-a fost însă destul de greu să urmăresc firul narativ  printre diverse povești, amintiri și minciuni sau omisiuni. La final, nu am fost deloc sigură că am înțeles exact ce se întâmplase cu adevărat. In același timp, cred că aceasta a fost și intenția Elenei Ferrante: să ne lase pe gânduri și cu întrebări de pus nouă înșine.

Sunt curioasă, așadar, dacă ați citit cartea, care a fost impresia voastră.