Galeria inimilor frânte este povestea lui Lucy, asistentă la o cunoscută galerie de artă din New York, slujbă pe care și-a dorit-o și care, speră ea, o va ajuta să-și atingă visul: acela de a avea propria galerie de artă. Are o relație cu Max, colegul ei chipeș și descurcăreț, care profită de orice ocazie pentru a-și însuși meritele muncii lui Lucy. Și care, va afla ea, o înșeală cu fosta lui iubită, o doctoriță proaspăt întoarsă de la Paris. În momentul în care își dă seama de acest lucru, în seara unui vernisaj important la galerie, Lucy strică petrecerea de lansare și este concediată.
Fără slujbă și fără iubit, Lucy se urcă din greșeală în mașina lui Nick, crezând că este Uber-ul pe care-l comandase. Desigur, povestea este una destul de clasică pentru comediile romantice: un el, o ea, o prietenie ce va deveni (cum altfel?) o poveste de iubire, câteva peripeții, o fostă iubită, un fost iubit, deziluzie, despărțire temporară și un happy end indubitabil.
Și totuși, dincolo de acest schelet clasic, mi-a plăcut mult „decorul” poveștii: Lucy este și o „colecționară de amintiri”, camera ei fiind ticsită cu tot soiul de obiecte, marea majoritate fără nicio valoare materială, amintiri din fostele relații eșuate, dar care pentru ea au o însemnătate mare: servesc, așa cum spune chiar ea spre sfârșitul filmului, la a nu uita și la a nu fi uitată. Mama lui Lucy suferă de tulburări de memorie și nu-și mai amintește nici măcar de fiica sa, de unde și obsesia fetei pentru aceste lucruri strânse.
La rândul său, Nick își dorește să deschidă un hotel, însă banii s-au terminat, banca nu-i mai acordă niciun împrumut, iar lucrările la hotel sunt departe de a fi terminate. Împreună cu Lucy au ideea de a deschide în spațiul destinat hotelului un „Muzeu al relațiilor destrămate”, un loc unde oamenii să aducă obiecte pe care le păstrau din relațiile lor eșuate, lucruri care le aminteau de foștii parteneri și care, deși păreau a fi benefice, îi țineau legați de un trecut adesea dureros. Cei doi reușesc până la urmă să deschidă acest muzeu, mulți oameni venind să le aducă astfel de obiecte. Hotelul primește finanțare și iată, a very happy end, așa cum spuneam.
Recunosc că și eu sunt uneori foarte legată de lucruri pe care le asociez cu oameni, cu momente, cu sentimente. Și-mi este greu să renunț la ele. Desigur, în general păstrez lucruri ce-mi amintesc de momente frumoase, însă înțeleg bine și dorința celor ca Lucy de a păstra o legătură cu un trecut, chiar și dureros. Finalmente, nu suntem noi cei de acum doar o sumă a diferitelor ipostaze ale noastre din trecut? Prezentul este pe cale de a se crea, viitorul încă nu există, singurul lucru cert este trecutul…
Dar nu aveam intenția de a filosofa. De data aceasta, nu vă rog să-mi spuneți dacă v-a plăcut filmul, dar mi-ar plăcea să-mi spuneți în comentarii ce obiect ați duce voi dacă o astfel de „Galerie a inimilor frânte” ar exista cu adevărat? Abia aștept să aflu! Iar dacă vreți să vedeți mai multe recomandări pentru relaxare, rămâneți alături de Murmur!
