Pe Yoko Ogawa am descoperit-o acum câțiva ani, când am citit Profesorul și menajera, carte care mi-a plăcut foarte mult (și despre care promit să vă povestesc și aici cândva, după ce o recitesc). Este o scriitoare japoneză multipremiată în țara de origine și la nivel internațional, fiind recompensată cu American Book Award și fiind inclusă pe lista scurtă pentru International Booker Prize în 2020, chiar pentru Poliția memoriei. Printre caracteristicile principale ale operei sale, una dintre cele mai importante pe care le-am remarcat este o mare sensibilitate a scriiturii, dar și o sondare fină a psihologiei umane care, ambele dau naștere unor personaje complexe și foarte umane.

Poliția memoriei este un roman ce poate fi încadrat în categoria distopiilor. Pe o insulă, într-un loc nedefinit, dar care poate fi destul de ușor transpus oriunde (căci „peisajul” este asiatic doar prin elementele culturale), regimul politic a instaurat niște reguli care fac ca, la anumite intervale de timp, unele lucruri să „dispară”. Parfumul, primăvara, păsările, cărțile, trandafirii sunt interzise, dispar ca obiecte fizice (tot ceea ce este interzis trebuie predat și aruncat) apoi uitate la comandă de către toată lumea, de parcă cineva ar reseta constant memoria umană și ar scoate rând pe rând câte un element. Astfel, chiar și cuvintele care le desemnează devin inutile și irelevante. Cei care nu se conformează regulilor și nu pot uita lucrurile interzise sunt urmăriți de Poliția Memoriei, iar atunci când sunt prinși, dispar și ei fără urmă.

Personajele nu au nume, dar naratoarea este o tânără scriitoare de romane a cărei mamă a dispărut și ea într-una dintre raziile Poliției Memoriei. Alături de ea în roman mai apar R, editorul ei, unul dintre puținii oameni care nu pot uita și pe care tânăra își asumă riscul de a-l ascunde în casa ei, și un bătrân fost marinar care o ajută pe fată în mai multe situații. Lucrurile dispar rând pe rând, în ciuda eforturilor lui R de a le păstra vii în memorie, până când ajung să fie interzise părți ale corpului uman. La sfârșit, din naratoare mai rămâne doar vocea, singurul lucru imaterial, dar cu un efect exterior fizic.

La ce m-a făcut să mă gândesc cartea aceasta? În ciuda acestui subiect original și care cu siguranță va părea straniu pentru unii dintre voi, m-a făcut să mă gândesc mult la tot ce înseamnă amintiri, memorie, cuvinte. Lucrurile există doar pentru că noi le dăm o anumită însemnătate, amintirile există doar pentru că, într-un fel sau altul, conștient sau inconștient, noi le-am păstrat ca având o însemnătate specială. Cuvintele care desemnează un lucru sau altul sunt doar convenții, fără să aibă vreo legătură cu obiectul în sine. Și totuși, viața noastră în întregime se construiește din lucruri, cu cuvinte și pe amintiri. Ce s-ar întâmpla dacă nu am mai avea tot acest material de construcție? M-am gândit mult la finalul cărții la cei cu tulburări de memorie, la cum viața lor se reconstruiește constant din ce le rămâne la dispoziție.

Poliția memoriei este o carte tristă, care te lasă cu multe întrebări, dar care te și face să te bucuri de ceea ce ai, de libertate, de amintiri, de prieteni, chiar și de lucrurile banale ale acestei lumi. Cum ne-ar fi viața fără primăvară sau fără păsări? Spuneți-mi în comentarii la ce nu ați vrea niciodată să renunțați.

Romanul a apărut la Humanitas Fiction, în 2021, tradusă din japoneză de Raluca Nicolae. Ți-a plăcut această recenzie? Aici vei găsi și alte recomandări Murmur.