Am cumpărat cartea lui Rutger Bregman, Homo Sapiens, după ce am citit Sapiens a lui Yuval Noah Harari, într-un moment când mi se deschisese interesul pentru cărțile de acest gen, dar cum mi-a fost expediată ceva mai târziu, n-am mai citit-o atunci și a așteptat cuminte pe raft mai mult de doi ani. Probabil că a fost mai bine, am citit-o acum cu mult mai mult interes.
Rutger Bregman este un tânăr istoric olandez, foarte celebru în toată lumea pentru câteva lucrări din categoria „popularizare a științei” care îmbină domenii diverse precum istorie, antropologie, sociologie, economie, filosofie. După un succes răsunător în 2017 cu lucrarea Utopii pentru realiști, în care susține unele idei considerate revoluționare (cum ar fi săptămâna de lucru de 15 ore sau deschiderea frontierelor la nivel global pentru a facilita circulația persoanelor), Rutger Bregman publică în 2019 cartea Homo sapiens. O istorie plină de speranță, scrisă într-o oarecare măsură ca răspuns la pesimismul subtil din cartea lui Yuval Noah Harari.
Ideea principală a cărții pleacă de la dorința autorului de a dovedi faptul că, în principiu, umanitatea este intrinsec bună. Mi-a plăcut foarte mult stilul foarte simplu, cu un vocabular care nu necesită cunoștințe de specialitate, cu un ușor umor care face ca lectura să fie mult mai ușoară decât pentru alte cărți din domeniu pe care le-am mai citit.
Pornind de la începuturile omenirii și ajungând la zilele noastre, cartea prezintă numeroase experimente din sfera sociologiei și psihologiei, dar și evenimente și fapte diverse din toate colțurile lumii, arătând puțin câte puțin că omul este în esență bun, violența și răutatea provenind fie dintr-o patologie din domeniul psihiatriei, fie dintr-un context ce favorizează efectul de turmă sau exacerbează instinctele de apărare ce dau naștere la violență.
Unele dintre experimentele prezentate de Rutger Bregman îmi erau deja cunoscute, așa cum sunt experimentul Stanford, teoria ferestrelor sparte, precum și teoria care a dat naștere foarte cunoscutului roman Împăratul muștelor. Ce nu știam însă este faptul că unele dintre ele au fost demontate între timp. Problema este că, în mentalitatea colectivă, ele sunt atât de cunoscute încât ideea că sunt incorecte sau profund viciate nu a mai ajuns la urechile tuturor. În cazul în care nu le știți, toate aceste teorii au la bază aceeași idee: oamenii au intrinsec instincte violente, așadar sunt răi de la natură, iar aceste instincte se vor face văzute mai devreme sau mai târziu. Încă îmi amintesc cât de șocată am fost când am văzut prima dată un film despre experimentul Stanford (filmul fiind el însuși exagerat față de realitatea experimentului), așa că m-am simțit oarecum ușurată să aflu acum că lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa cu expeerimentul în realitate. Împăratul muștelor este o carte citită de foarte mulți adolescenți, și aici m-am bucurat să aflu că experimentele reale au demontat teza că niște adolescenți neufragiați ar putea deveni atât de înrăiți.
Am lăsat pe final un concept al lui Bregman care mi-a plăcut foarte mult: acela de Homo puppy. Istoricul spune că, din punct de vedere fizic, Homo sapiens are trăsături mai fine și este mai mic decât predecesorii săi, așa cum câinii au dimensiuni mai reduse și trăsături mai fine decât strămoșii lupi. Dar dincolo de aspectul fizic, Homo puppy este mult mai blând, mai „domesticit”, ca atare mult mai puțin predispus la violență neprovocată sau exacerbată, preferând empatia și altruismul.
